Acasa / Categorie / Psihologie socială / Suntem cu toții fraudatori?

Suntem cu toții fraudatori?

fraudatorii

”Când voi fi pescuit patruzeci de pești, voi spune oamenilor că am pescuit cincizeci și așa mai departe. Dar nu voi minți mai mult de atât pentru că a minți e un păcat.” – Jerome K. Jerome

Indivizii sunt egoiști și ar face orice pentru satisfacerea propriului interes, călcând peste fiecare lucru care le-ar sta în cale? Se pare că nu este chiar așa. În istoricul evoluționist al omenirii, cooperarea a fost mai folositoare decât lipsa acesteia. Atunci când toată lumea cooperează, încrederea este ridicată, fapt ce conduce la creșterea valorii sociale.  Oamenii nu sunt făcuți pentru a trăi singuri, în izolare, fără a colabora unii cu ceilalți. Colaborarea este necesară pentru supraviețuire (în sens general) și pentru o viață la standarde rezonabile și securizantă (în sens particular). Umanitatea nu s-a clădit din persoane egoiste care au furat unele de la altele, ci prin colaborare, echipe, familii, încredere. Doar așa lucrurile au crescut și s-au dezvoltat.

Nu știu dacă ești familiarizat cu Jocul Bunurilor Publice (Public Goods Game), dar acesta atestă faptul că atunci când oamenii cooperează, cu toții au de câștigat. Nu atunci când trișează, nu atunci când manifestă egoism în detrimentul altora. Să presupunem că îți ofer ție și altor trei oameni câte 10 RON. Totodată, te rog să pui o parte din cei 10 RON oferiți ție într-un coș comun (evident, același lucru este necesar să îl facă și ceilalți trei). Suma care se strânge în coș o voi dubla și o voi împărți la patru (numărul de persoane), împărțind-o participanților la joc. Astfel, aveți cu toții oportunitatea de a vă crește averea. Nu te controlez, nu verific câți bani ai pus tu în coș și nici cât au pus ceilalți. Singurul lucru pe care îl fac este să dublez suma, să o împart la patru și să vi-o ofer. Cât ai pune în coș? Dacă fiecare dintre cei patru ar pune toți cei 10 RON, s-ar strânge 40 RON care dublați ar însemna 80 RON, iar împărțindu-i la patru, ar rezulta 20 RON pentru fiecare. Așadar, fiecare dintre voi a câștigat dând dovadă de maximă deschidere și contribuind în mod egal. Toți ați câștigat în mod egal, acționând egal. A doua oară, tu pui 10 RON gândindu-te că și ceilalți vor proceda la fel. Constați, însă, cu surprindere că după ce eu am împărțit suma, ai luat înapoi 15 RON, iar nu 20 RON cât ți-ai calculat că ar trebui să iei dacă toți ar fi procedat la fel ca tine. Hmmmm….ce poate însemna asta? Că unul sau mai mulți dintre voi au pus mai puțin decât ai pus tu. Cele două persoane care au pus mai puțin s-au gândit egoist: dacă vor pune doar 5 RON în coș, iar ceilalți ar pune toți cei 10 RON, ar rezulta 30 RON, care dublați ar însemna 60 RON, care împărțiți la patru ar însemna 15 RON / fiecare. Așadar, cei care au pus întreaga sumă la bătaie (10 RON) ar ajunge să câștige 15 RON, iar trișorii ar ajunge să câștige 20 RON (cei 5 RON rămași + cei 15 RON câștigați). Bun! Minunat! Se pare că se poate câștiga mai mult prin necinste! Ți se acordă din nou șansa de a juca cu aceiași jucători. Cum procedezi de data asta? Îți amintești că data trecută cineva a trișat și a ajuns în felul acesta să câștige mai mult decât tine (pe seama corectitudinii tale!), așa că decizi să pui doar 4 RON în coș, celălalt jucător cinstit procedează la fel ca tine, iar trișorii, gândindu-se cât de bine le-a fost data trecută, decid să trișeze în continuare nemaipunând nimic. Ce rezultă? 8 RON, adică 16 RON (suma fiind dublată), cu alte cuvinte 4 RON de persoană. Cu ce rămâneți? Tu și celălalt jucător cinstit rămâneți cu 4 RON câștigați acum + 6 RON (diferența dintre cei 10 RON și cât ați pus în coș), adică 10 RON de fiecare. Cu alte cuvinte, rămâneți cu cât ați avut inițial. Nici nu ați pierdut, dar nici nu ați câștigat. Ce se întâmplă cu trișorii? Averea lor continuă să crească (tot pe seama corectitudinii tale și a celuilalt jucător cinstit). Ei vor avea 10 RON (suma inițială) + 4 RON, adică 14 RON. Averea lor a crescut cu 4 RON / fiecare. La ultima șansă care vi se oferă, văzând cum alții se îmbogățesc pe seama ta, alegi să nu mai pui niciun ban în coș. Toți ceilalți de asemenea. Ce se întâmplă? Nici nu pierdeți, dar nici nu câștigați. Ție ți-ai făcut vreun bine? Nu. Tu rămâi la fel. Însă recurgând la această variantă, trișorii nu mai pot câștiga pe seama ta. S-a ajuns la acest tip de comportament tocmai pentru că tu ai dat, iar alții nu au dat. Lucrurile stagnează atunci când unii oameni sunt egoiști, iar alții sunt cinstiți. Lucrurile cresc, însă, pentru toți, atunci când toți cooperează. Dacă ai fi avut încredere în continuare în ceilalți, toți ați fi continuat să câștigați. Cum se ajunge la a trișa la rându-ți? Văzându-i pe alții similari ție cum trișează și/sau văzând că le sporește averea pe seama corectitudinii tale!

Fără intenția de a intra în analize complexe legate de motivele pentru care survine frauda internă (care pot fi multiple și nu fac obiectul prezentului material), însă, în strânsă legătură cu natura umană ce conține un fel de ”detector” pentru trișori, mă opresc la a menționa că una dintre cele mai sigure modalități de a împinge angajații către fraudă este inechitatea însoțită de oferirea de exemple (mai mult sau mai puțin directe) ale altor semeni, angajați în aceeași corporație, care și-au sporit veniturile prin comportamente nu tocmai juste pe care compania le-a tolerat sau nu le-a sesizat la timp. Atenție! Nici măcar nu este nevoie să fie dovedit faptul că sunt injuste. Este suficient ca cei pasibili de fraudă să creadă, să intuiască, să își închipuie că alții asemenea lor au trișat și au fost iertați (sau s-a închis ochii la trucurile acestora). În concordanță cu Jocul Bunurilor Publice, dacă tu ești cinstit, în timp ce alții asemănători trișează și se îmbogățesc prin asta, iar compania tolerează comportamentul lor, posibilitatea fraudei crește.

Conform Broken Windows Theory introdusă în anul 1982 în publicația Atlantic de către George Kelling și James Wilson în scopul identificării de soluții pentru combaterea vandalismului în cartiere, atunci când oamenii văd o clădire cu ferestre sparte, vor fi tentați să spargă și mai multe. Din acest motiv, cea mai bună soluție este prevenirea vandalismului prin repararea problemelor atunci când sunt încă minore. Prin reparația fiecărei ferestre sparte imediat ce s-a petrecut incidentul, ceilalți posibili vandali vor fi mult mai puțin tentați să distrugă alte ferestre și clădirea. Așadar, ce poate face compania pentru descurajarea fraudelor? Compania nu ar trebui sub nicio formă să tolereze fraudele minore, dar nici să le facă publicitate decât atunci când s-a aflat cumva de către ceilalți angajați cum că X ar fi putut fi posibil fraudator. Tolerarea fraudelor minore poate conduce către ceea ce economiștii comportamentali denumesc ”what the hell effect” (inspirat nume!) care presupune că odată violate niște standarde de noi sau de către cei din grupul nostru, suntem foarte predispuși să continuăm în același ritm, deoarece un act imoral face mult mai probabil un alt act imoral. În schimb, o strategie bună pentru descurajarea fraudelor este publicitatea pozitivă: menționarea celor care luptă împotriva combaterii fraudei, însă fără exemple de cazuri, spețe, persoane similare prinse asupra faptului.

Gary Becker, decedat de curând, în 2014, laureat al premiului Nobel pentru economie în anul 1992, fost profesor de economie și sociologie la Universitatea din Chicago, susținea că oamenii comit înșelăciuni bazându-se pe o analiză rațională a fiecărei situații. Studiile ulterioare au dovedit (cel puțin până în prezent) că Modelul simplu al înșelăciunii raționale (Simple Model of Rational Crime – SMORC) nu este valid, iar oamenii nu trișează având în vedere posibilele rezultate / consecințe negative și pozitive ale faptei lor. Dacă Modelul simplu al înșelăciunii raționale ar fi fost valid, modalitățile de combatere a fraudei ar fi fost foarte la îndemână: creșterea probabilității de a fi prins (angajarea unui număr mai mare de controlori, instalarea de mijloace de urmărire mai eficiente etc.) sau creșterea magnitudinii pedepselor. S-a demonstrat că ori de câte ori s-a procedat așa, frauda nu a fost eradicată. A fost eventual diminuată. Da, asta așa este. Însă acest model, implementat în numeroase corporații, nu ține cont de un aspect fundamental al psihicului uman asupra căruia am tot bătut monedă pe parcursul lucrării mele. Oamenii nu iau decizii raționale. Dacă ar fi raționali, odată controalele și pedepsele foarte bine puse la punct fiind instituite, frauda ar trebui să fie zero. Oamenii iau decizii în funcție de valori, încredere, emoții, motivații și alte constructe psihologice care separă ființa umană de roboți. Atunci când fură, nu își calculează întotdeauna beneficii versus costuri, probabilitatea de a fi prins versus pedeapsa ce îi așteaptă dacă vor fi prinși. Becker gândea că frauda se bazează pe cele trei elemente: ce beneficiu ai dacă furi, ce probabilitate există de a fi prins, ce pedeapsă ți se va aplica. Modelul acesta spune, de fapt, că oamenii, într-un mediu în care câștigurile de pe urma furtului ar fi semnificative pentru ei, unde probabilitatea de a fi prinși ar fi mică, iar pedeapsa (în cazul descoperirii infracțiunii) ar fi tot mică, ar trebui să fraudeze cu toții. Nu există astfel de medii? Ba da. Câte oportunități de a trișa avem în fiecare zi? De câte dintre ele profităm? Ai furat vreodată un pix de la birou? Și eu. Însă ai furat jumătate din baxul de pixuri albastre din trusa de rechizite? Nici eu. De ce? Crezi că s-ar fi văzut? Foarte mici șanse. De ce nu ai făcut-o totuși?

Există două tipuri de oameni judecând din acest punct de vedere:

1)   fraudatorii de meserie, oamenii ce fac asta din pură raționalitate, cântărind foarte bine beneficiile, probabilitatea de a fi prinși, precum și pedepsele – fraudatorii de meserie sunt extrem, extrem de puțini.

2)   restul

În analiza mea nu am în vedere fraudatorii de meserie, deoarece, deși toate politicile de antifraudă din organizații le acordă deosebită atenție, nu ei reprezintă majoritatea. Cred că oportun ar fi a institui controale pentru cei de la punctul 1 și a aborda problema având în minte caracteristicile psihologice ale ființei umane pentru cei de la punctul 2. Să îți spun un secret. Punctul 2 este compus și din mine, și din tine și din copiii și părinții noștri, din majoritatea celor pe care îi întâlnim, cu care interacționăm, persoane în care avem încredere, pe care ne bazăm și în care investim resurse emoționale și nu numai.

Totuși, ce determină cu adevărat oamenii (restul) să trișeze?

Vezi si

Emotie_sau_ratiune

Emoție sau rațiune?

”Există mai multă emoție în viața reală decât și-ar putea imagina vreodată specialiștii în publicitate. …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.