Răbdarea de a fi părinte

Rabdarea-de-a-fi-parinte

Acesta nu se doreşte a fi un articol moralizator (deși s-ar putea să nu îmi iasă). Se doreşte a fi, în schimb, un semnal de alarmă pentru ca toţi părinţii să îşi îndrepte privirea către copiii lor, să îi asculte, să îi înţeleagă, să vadă dincolo de aparenţe şi să le fie alături. Când să le fie alături? Atunci când copiii au nevoie de ei. Cum să îi iubească? Aşa cum au nevoie copiii lor să fie iubiţi. Aşa cum le cer aceştia, aşa cum le transmit cei mici prin limbajul non-verbal, aşa cum se poate desluşi dincolo de cuvinte (în cazul în care prin cuvinte nu reușesc să o facă).

Am citit cu stupefacţie faptul că din ce în ce mai mulţi copii apelează la serviciul Telefonul Copilului, plângându-se de lipsa afecţiunii familiale, singurătate sau abuzuri din partea colegilor şi prietenilor şi arătându-se tot mai dornici să plece de acasă. Cei mai mulţi dintre copii (41%) s-au plâns din cauza singurătăţii, certurilor şi lipsei de comunicare în familie. Un alt procent însemnat (13%) erau traumatizaţi de plecarea părinţilor la muncă în străinătate. Reuşind să mă pun în pielea unui astfel de copil, mi se pare îngrozitor şi teribil de trist. Surpinzător este că o mare parte din aceşti părinţi nu conştientizează răul pe care îl fac copiilor, obligându-i să se confrunte cu singurătatea şi crezând (eronat) că sistemul de valori şi nevoile copilului care îi aşteaptă acasă sunt echivalente cu sistemul şi nevoile lor de adulţi. Părintele crede că cel mic poate tolera frustrarea aşa cum reuşeşte el, adultul, să o facă. Recunosc că am o mare lipsă de indulgenţă faţă de cuplurile care aduc pe lume copii fără să aibă nici cea mai vagă idee despre cum trebuie „îngrijită” sănătatea mintală a copilului. Am primit în câteva rânduri replica: “noi avem copii, tu nu ai, aşa că nu ne învăţa tu pe noi cum să ni-i creştem!” De când simplul rol de părinte (pe care ţi l-ai asumat fără să treci vreun test, fără să susţii vreun examen, ci doar făcând sex în perioada ovulaţiei etc.), îţi dă dreptul să crezi că o persoană fără copii este automat mai prost pregătită în acest domeniu? De ce crezi că tu, ca părinte, ştii automat mai bine decât medicul pediatru (care poate nu se bucură de prezenţa propriului copil în viaţa sa) ce e recomandat din punct de vedere medical pentru copil şi ce nu? De când rolul de părinte îţi dă dreptul să denigrezi şi să nu iei în seamă ani în şir de cercetare în domeniul psihologiei copilului? Şi ca să rezum: până la urmă, posibilitatea de a avea copii o deţine aproape orice locuitor al planetei. Dacă toţi aceşti părinţi ştiu mai bine decât oricine altcineva cum funcţionează organismul copilului lor sau psihicul acestuia, de ce îl mai duc în miez de noapte la medic? Nu simplul rol de părinte le conferă toată cunoaşterea ştiinţifică din lume? Sunt curioasă ce procentaj din totalul părinţilor locuitori ai micuţului nostru univers ştie unde se află colecistul, splina, ficatul, meniscul copilului (sau al lor). Sunt curioasă câţi părinţi au cunoştinţă de modalitatea de dezvoltare neuronală a creierului copilului lor, dacă ştiu când intră în stadiul operaţiilor concrete, în stadiul operaţiilor formale, când i se dezvoltă neocortexul, când dobândeşte capacitatea de inhibiţie a impulsurilor, la ce vârstă începe procesul de diferenţiere faţă de mediu / lume ş.a.m.d. (aspecte demonstrate ştiinţific de-a lungul a zeci de ani de cercetare). Constat din partea părinţilor o reticenţă fantastică în a recepta informaţii despre cea mai importantă persoană din viaţa lor, şi anume: copilul acestora. Omniscienţa este atât de prezentă în vieţile a numeroşi părinţi încât orice rezultat al unui studiu din domeniul psihologiei copilului este respins cu vehemenţă. Nu e o regulă. Am întâlnit şi părinţi deschişi, dornici să afle mai multe pentru a-şi îmbunătăţi relaţia cu copiii, dornici să ştie cu mare exactitate vârstele la care copilul înţelege aspectul X, Y, Z etc., modalităţile de abordare oportune la 1 an, 2 ani, 3 ani etc. Părinți interesați de a fi cu adevărat părinți, interesați de orice ar putea afla pentru a fi părinți și mai buni decât sunt. Însă, cu durere, constat că majoritatea nu vrea să afle aceste lucruri, considerând că simplul statut de părinte le-a conferit în momentul naşterii însuşirea de a şti totul.

Este important să observăm şi să acumulăm cât mai multe informaţii, dragi părinţi. Şi eu, şi voi. De ce am respinge cunoaşterea vis-a-vis de centrul universului vostru: copiii. Gândeşte-te puţin: când îţi cumperi o plantă în ghiveci, respecţi instrucţiunile de păstrare în stare bună a florii respective, nu-i aşa? Nu o laşi să crească după cum bate vântul. Există riscul să moară dacă nu respecţi regulile. Aşa e şi cu un copil. L-ai făcut. Gândeşte-te ce nevoi mai profunde are în afara celor primare (mâncare, apă, somn)? Ce zici de nevoia de siguranţă, de dragoste, de afecţiune, de mângâiere, de susţinere, ce zici de nevoia de a-ţi vedea zâmbetul, de a-ţi auzi râsul, ce zici de nevoia de tine? Da, un copil cere mult. Dar asumă-ţi asta, dacă l-ai adus pe lume. Atenţie la confuzia frecventa dintre nevoia de afecţiune şi nevoia de bunuri materiale. Unii părinţi au deseori tendinţa de a crede că cele două sunt substituibile. Privarea copiilor de prezenţa, grija părinţilor, precum şi de comunicare reală cu aceştia este o formă de abuz.

Dificultăţile pe care copilul le va avea din pricina dorului de tine (dor ce se va înteţi pe măsură ce iubirea ta manifestată pe înţelesul lui întârzie să apară), tristeţea, depresia, anxietatea, chiar şi frica sunt internalizate. Manifestările lor nu vor fi atât de vizibile, s-ar putea să treacă 10 ani şi tu să crezi că ai un copil perfect normal. Cel mai frecvent, copiii verbalizează doar simptomele fizice care îi deranjează, iar din punct de vedere comportamental evită contactele sociale sau interacţiunea cu părinţii la nivelul profund (şi anume, la nivelul emoţiilor şi sentimentelor, mai ales daca acestea sunt negative, iar exprimarea lor nu a fost permisă de către tutori). Mă bucur pe de o parte să aud cum copiii au curaj şi sună la Telefonul Copilului pentru a-şi exprima neliniştile, deşi statisticile sunt îngrijorătoare.

Specialiştii avertizează că singurătatea copiilor poate avea efecte care merg de la tristeţe şi depresie, până la izolare, probleme de alimentaţie sau chiar apariţia tentativei de suicid. Am ţinut ieri de mânuţă o fetiţă de 7 ani care deşi primise nenumărate hăinuţe şi jucării de la părinţii ei, se simţea singură. Indiferent ce primea, nimic nu suplinea lipsa manifestărilor de afectivitate. Nevoia de a comunica cu un adult care să îi fie model, de a fi călăuzită cu blândeţe, nevoia de a fi susţinută, nevoia de dragoste, de a fi îmbrăţişată, alintată, mângâiată, erau nevoi neîmplinite, deşi părinţii o iubeau. Dar îi arătau în felul lor (în felul de manifestare a afecţiunii pe care ei îl considerau normal). Nu în felul în care aştepta ea. Vorbeau limbaje diferite. Părinţii, oameni de afaceri, îi ofereau absolut totul (din punctul lor de vedere). Însă fetiţa…se simţea singură. Mai grav, chiar: se simţea abandonată (acestea au fost cuvintele folosite de aceasta: “mă simt abandonată” – extraordinară înţelepciune pentru un copil de 7 ani). Părinţii ei  aveau posibilitatea de a-şi trata singurătatea prin acţiuni de socializare. Fetiţa, în schimb, cum îşi suplinea nevoia de ei? Plângând. Tot ce putea face copilul singur era să plângă.

Sentimentul excluderii şi neacceptării dăunează respectului de sine al copilului şi poate determina apariţia unor tulburări afective. Este surprinzător cât de mulţi părinţi încă nu îşi cunosc copiii. Viaţa interioară a copilului lor este o mare necunoscută pentru aceştia. M-am mirat teribil să aflu cum părinţii unui copil (copil în vârstă de 12 ani care s-a sinucis acum câteva luni) şi cu care am stat de vorbă nu îşi asumă niciun fel de responsabilitate pentru gestul lui. Singurul lucru “înţelept” pe care au fost în stare să îl spună a fost: “aşa a vrut Dumnezeu. Probabil am greşit noi cu ceva încât Domnul ne-a pedepsit în felul ăsta.” I-am întrebat dacă au văzut vreun semn de depresie la copilul lor şi surprinzător: nimic. Copilul era perfect sănătos, comportament normal, avea toate nevoile primare îndeplinite. Oare (mă intreb eu)? Adevărul e că nu vom cunoaşte asta niciodată, din păcate. Unii părinţi nu conştientizează, dar copiii niciodată nu se sinucid din cauza lipsei satisfacerii nevoilor primare (spre deosebire de adulţi, care uneori o mai fac). Aţi auzit de cazul vreunui copil care s-a sinucis de foame? În schimb, câţi copii aleg să îşi încheie socotelile cu viaţa din raţiuni afective? Iar parte din părinţii lor nici nu observă că odraslele aveau vreo problemă care îi măcina. Iată un citat dat de un părinte tânăr, flexibil şi foarte deschis: “Ce problemă poate avea un copil? Singura lui treabă e să se joace şi să înveţe.” Îmi sună cunoscut. Dar în profunzime ştiu ei, oare, ce se întâmplă? Câţi părinţi analizează în mod serios desenele copiilor lor (am vizualizat câteva desene teribile care exprimă o depresie infantilă cruntă, dar pe care părinţii nu vor să o vadă)? Când un copil destul de mic desenează numai folosind negru (deși are la dispoziție și alte culori) și vorbește despre desenele lui menționând că așa se simte el (chiar astea sunt cuvintele folosite), oare nu ar fi oportun a se acorda puțină atenție acestui fapt? Câţi părinţi analizează substratul poveştilor inventate de copiii lor? Ce am auzit deseori a fost: “Bravo, scumpa mamei. Ce poveste frumoasă!” Dar e suficient? Eu cred că nu. Unde e analiza cauzei adevărate a unui basm inventat de copil, unde e feedbackul oferit de părinte? În tentativele de suicid există întotdeauna mai multe acumulări de motive care stau la baza gestului. Nu doar situaţia din momentul recurgerii la fapte îl determină pe copil să îşi ia viaţa, ci o acumulare de motive din care ultimul pare a fi fără ieşire. Copilul este pus în faţa unui eşec şi neştiind cum să îl depăşească, recurge la astfel de fapte. Neştiind să îl depăşească. Un copil se sinucide. Nimic nu mi se pare mai trist. Şi de ce nu a ştiut să îl depăşească? Pentru că nu l-a învăţat nimeni. Şi mai presus de toate, pentru că s-a simţit singur. Dacă este asigurat un climat afectiv (afectiv, dragi părinţi, nu material!) securizant, copilul îşi va găsi instrumentele pentru a depăşi trauma. Dacă nu, nu!

Rezilienţa copiilor este deseori formidabilă, adaptarea psihologică menţinându-i pe linia de plutire, însă oare merită să mizăm totul pe capacitatea lor de  a rezista şi a se modela conform unei realităţi crude?

Dacă-ţi iubeşti copiii, arată-le!

Vezi si

Do you speak baby language?

Perioada sensibilă din viaţa unui om este cea în care achiziţiile într-o anumită arie sunt …

5 Comentarii

  1. Da, imi place! Imi place in sensul ca mi se pare foarte util mai ales ca intalnesc si eu destul de frecvent oameni (si apropiati) care cred ca se pricep mai bine la a creste copii pentru simplul fapt ca au avut curajul (nesabuinta?) sa ii faca. Iti dai seama cata arta si pricepere iti trebuie sa faci copii!
    Unii chiar, daca ii directionezi discret spre articole precum asta, se supara nevoie mare dar eu m-am decis sa imi asum riscul oricum si sa il distribui pe Facebook. Banuiesc ca nu ai nimic impotriva.
    Si iti multumesc!

  2. Multumesc, Magda. Nu am nimic impotriva : -) M-as bucura ca articolul acesta sa ridice un semn de intrebare macar catorva parinti care deocamdata sunt orbi la nevoile afective ale copilului acestora.

  3. Eu am senzatia cateodata ca ne comportam ca animalele, nu ca nu am fi la baza, dar ce incerc sa spun, e ca, nimeni nu isi pune problema „sunt un adult impacat cu mine insumi ca sa fiu in stare sa cresc un copil?”, nu ca ar trebui sa existe o scoala,o revelatie sau un model anume, dar cred
    ca este esential ca motivul, pornirea, decizia de a avea un copil ar trebui asumata si cantarita bine, este important sa fim ok cu noi, sa ne ajutam in „dramele” vietii incercand sa citim si sa ne dezvoltam personal, ca sa putem avea rabdarea si bunavointa sa transmitem mai departe ce am invatat copiilor nostri. Stiu ca natura isi spune si ea cuvantul, si ajuta cand devenim parinti sa ne acomodam in noul rol….dar este important (cred eu) sa nu ai conceptii de genul „lasa, creste si el pe langa mine” „ce? pe vremea noastra stateau parintii in fundul nostru” „toate prietenele mele au copil, tre sa fac si eu unul”. Cred ca, daca noi gandim superficial cand e vorba de propia persoana si viata noastra are la baza decat nevoile primare de supravietuire si reproducere fara o intrebare existentiala sau ceva etape arse in cunoasterea ta ca om, nu stiu cat de mult ai „cultura” acestor informatii despre psihologia copilului, sa fi deschis sa le aplici. Rodica imi plac enorm de mult articolele tale si temele de gandire. Astept cu interes sa sa citesc ce ai de spus! Multumesc

  4. Excelent articol! Bravo! Da, chiar: oare cati parinti analizeaza povestile inventate de copiii lor??

  5. Cata dreptate ai, Mona. Am mai auzit un lucru: „ce daca nu ai disponibilitate (de timp, afectiva etc.) pentru copil? Copilul „se creste” (creste singur, adica)”. Mda..ca doar nu o sa stea in loc…creste saracul…dar oare dezvoltarea emotionala a micutului va mai fi la fel cum ar fi putut sa fie daca ar fi existat acea disponibilitate parentala?
    Multumesc, Mona si George!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *