Acasa / Categorie / Gânduri - Mărturii / Have you ever lived my life?

Have you ever lived my life?

Have-you-ever-lived-my-life

Articolul de ieri s-a dorit a ține locul unui pahar cu apă rece peste ochii celor care acționează dominați doar de gene, care se comportă impulsiv, doar pentru că instinctul le spune să o apuce într-o anume direcție, neluând în calcul raționalitatea alegerii lor pe termen mediu/lung. Nu mă înțelege greșit: și mie mi se întâmplă uneori. Și ție poate. Ideea de bază este că atunci când iei o decizie, ideal ar fi să cântărești bine înainte:

  • cât de oportună este pentru tine
  • cât de oportună este și pentru cei care contează pentru tine (Îi faci să sufere? Dacă da, îți asumi să sufere? Vei putea suporta suferința lor? Dacă ar fi să alegi între decizia ta impulsivă de acum și suferința celor dragi, ai alege fără să stai pe gânduri să acționezi la fel?)
  • dacă este în concordanță cu propriile valori (nu de alta, dar dacă nu este, peste o vreme s-ar putea să te trezești cu o mare suferință, pentru că va fi ca și cum te-ai fi trădat pe tine însuți); exemplu: tu valorizezi de-o viață adevărul; întâlnești un fermecător Don Juan mincinos (însă șarmant pe de altă parte) la o petrecere și a doua zi fugi cu el de acasă; ești sigură că vei putea accepta lipsa lui de onestitate timp de o perioadă lungă (cât plănuiești să formați un cuplu)? Tu…o persoană ce adoră sinceritatea…el un mare mincinos….o fi el captivant, dar…ești sigură?
  • dacă satisfacția pe termen scurt este atât de ridicată încât evaluezi că merită a o obține, chiar cu riscul de a pierde pe termen mediu/lung
  • cât de probabil este ca pierderea pe termen mediu/lung ca urmare a alegerii tale impulsive să se petreacă (ai grijă! nu minimiza probabilitatea!)
  • dacă impulsul nu e chiar impuls, ci își menține constanța în timp
  • dacă tu cunoscându-te pe tine de-o viață (sper că ai avut vreme să te cunoști), știind cam ce fel de om ești, știind ce contează pentru tine pe termen lung – te vezi peste un an – doi fiind în continuare fericit de alegerea pe care ai făcut-o? Gândește-te puțin la cum ești tu în general în zilele tale obișnuite (nu în momentele de foc și instinct), fii atent la ce anume valorizezi tu în acele perioade obișnuite și gândește-te dacă alegerea de acum este în concordanță cu ceea ce valorizezi când nu ești pe jar.

Și ca să îmi spăl păcatele, iată câteva exemple de oameni care au ales diferit față de cum s-ar fi așteptat cei din jur, care au determinat alte persoane să sufere, dar care totuși, date fiind circumstanțele, este foarte posibil să fi făcut alegerea potrivită. Nu cunosc deznodământul poveștilor lor, dar un lucru este cert: nu a fost chiar impuls. Deja era o schimbare radicală de valori în viața lor a cărei constanță nu poate fi negată.

Așa că hai să îi judecăm pe cei ce judecă! : -)

Ştii oare tu ce e în sufletul lui/ei? Îl/o poţi condamna pentru alegerile sale? Îi simţi durerile? Îi trăieşti suferinţele?

Spune-mi: ai trăit vreodată altă viaţă cu excepţia propriei vieţi?

Am revăzut din întâmplare acum ceva vreme câteva fragmente dintr-un interviu acordat de membrii formaţiei Nirvana după moartea prin sinucidere a lui Kurt Cobain în 1994.  În reportajul respectiv erau prezentate, printre altele, şi regretele altor colegi de breaslă. Ce am remarcat a fost graba cu care fiecare dintre cei intervievaţi judecau comportamentului sinucigaşului, afirmând cu o siguranţă frapantă în glas: „He had everyhing: a glorious career, a beautiful child, a nice wife (asta e maxim ce se poate spune despre Courtney Love : -)), money, fame, a big house, he was healthy. He had no reason to kill himself.” Nu mă pronunț la constanța simțirilor lui Kurt Cobain, nefiindu-mi cunoscută, așa că hai să trecem mai departe.

Alt exemplu: într-unul dintre ultimele interviuri ale Mădălinei Manole, aceasta afirma cu mare solemnitate şi gravitate în glas cât este de fericită, cum a reuşit ea să obţină absolut tot ceea ce îşi dorea: şi anume copil (în primul rând), un soţ care o iubeşte, o casă frumoasă, o carieră într-un domeniu pe care îl adoră etc. Desigur, după decesul cântăreţei, aceleaşi replici de la cunoscuţi sau mai puţin cunoscuţi, de tipul „avea totul”, „de ce s-ar sinucide o mamă cu copil mic?”, „aşa ceva este de neconceput: ai copil, soţ şi casă şi tu te sinucizi” etc.

Vieţile noastre curg uneori în direcţii pe care am crezut că le dorim (e, vezi ce înseamnă să nu te cunoști suficient? să crezi că îți dorești ceva, iar când îl obții să constați că nu îți oferă satisfacția așteptată?). Constatăm ulterior că am luptat pentru ceva ce nu ne aduce nici pe departe împlinirea. Nu este vorba de dezamăgirea cu care te confrunţi după ce observi că un număr semnificativ de ani sau luni sau zile ai aşteptat să se împlinească o dorinţă care nici măcar nu era a ta (sunt numeroase astfel de cazuri; exemplu: câți oameni se luptă să aibă o carieră fructuoasă într-un domeniu care nu le-a fost niciodată pe plac!?), ci e vorba de momente din viaţă în care te trezeşti străin de tine însuţi, momente în care te uiţi în jurul tău şi remarci că fiinţele cu care îţi împarţi viaţa, realizările pe care le-ai obţinut, mediul în care îţi desfăşori existenţa, îţi sunt necunoscute, nu vibrezi la vederea lor, la atingerea lor, nu îţi găseşti în ele hrana de care ai avea nevoie pentru a-ţi umple golul. Deşi raţional eşti capabil să treci în revistă lucrurile bune din viaţa ta (ca de exemplu o carieră înfloritoare), totuşi emoţional nu vibrezi. Autenticitatea în viaţă deseori este dată de tremurul tău afectiv, de freamătul sufletesc, de înfiorarea cu care întâmpini evenimentele ce vin de la sine sau a căror apariţie o provoci. Nu îţi poate nimeni provoca starea de bine sau de rău prin simpla afirmaţie: „Dar, draga mea, ai un soţ extraordinar. De ce nu eşti fericită?” Asta o ştii şi tu. Gândeşti ca un om raţional ce eşti: „Da, aşa e. Recunosc. Am un soţ extraordinar. Atunci de ce oare nu sunt fericită? E ceva în neregulă cu mine?” Energia de a trăi nu este dată de definiţia fericirii aşa cum o percepe societatea în care îţi desfăşori existenţa. Suflul vieţii, însufleţirea ta nu au nimic în comun cu normele general acceptate, cu valorile sociale, cu ceea ce reprezintă fericirea pentru mine sau pentru el sau ea. Cred că dacă societatea nu i-ar blama în asemenea măsură pe cei care dau greş, pe cei care chiar şi la vârste mai înaintate constată că totul în jurul lor e o cacealma, pe cei care constată că se uită neputincioşi la filmul propriei vieţi şi nu au la îndemână butonul  de „Pause” sau de „Rewind”, numărul sinuciderilor ar descreşte semnificativ. Dacă blamul social s-ar reduce, dacă oamenii ar empatiza mai mult unii cu alţii (e-heee, dar pentru asta e nevoie de o adevărată restructurare a sistemului educaţional în şcoli şi în familii), dacă inteligenţa emoţională ar fi promovată, învăţată, predată copiilor, am auzi tot mai rar de oameni care recurg la suicid.

Am văzut acum câţiva ani un reportaj exact despre acest subiect. Din păcate nu îmi mai amintesc numele emisiunii. Erau mici interviuri cu persoane care au avut cel puţin o tentativă de suicid. Afirmaţiile persoanelor respective erau cam aşa (monologurile nu sunt exacte pentru că nu îmi mai pot aminti decât frânturi):

  • „Toată lumea îmi spunea că sunt fericit, că am reuşit să preiau conducerea companiei unde lucram de 20 de ani, împlinisem 9 ani de căsnicie, băieţelul meu tocmai începea şcoala, părinţii îmi trăiau, ne mutaserăm de curând într-o vilă într-un cartier rezidenţial de lux, iar eu tot ce doream să fac era să plec în Tibet pentru a mă regăsi. Deja trecuseră 14 luni de când gândul acesta îmi dădea ghes zilnic. Cum aş fi putut să explic asta celor dragi?  Dorinţa mea devenea din ce în ce mai puternică: ajunsesem astfel să îmi urăsc mai mult şi mai mult pe zi ce trecea serviciul, soţia, părinţii, pentru faptul că nu îmi înţelegeau nevoia. Ba chiar şi băieţelul. Şi ştii de ce? Îl percepeam ca pe un obstacol în calea fericirii mele. Fericirea mea consta doar în acea plecare, în acea regăsire pe care o căutam cu disperare şi pe care ei pur şi simplu nu erau în stare să mi-o satisfacă. M-am văzut într-o situaţie fără ieşire. Aşa ca că am decis să mă retrag, să închei orice socoteală cu viața.”
  • „Născusem cu şase luni în urmă, toată lumea îmi spunea că am tot ce şi-ar putea dori o femeie, iar eu tot ce visam era să fug cu John în lume, să facem dragoste ca doi nebuni şi să nu ne mai pese de nimic altceva. Cum să explic celor din jur asta? Cum să îi explic soţului că John (pe care îl cunoscusem când eram însărcinată în luna a treia) însemna totul pentru mine în clipele alea. Cum să explic copilului meu nou născut că dacă aş avea de ales între el şi John, l-aş alege pe bărbatul iubit fără să stau pe gânduri. Nu puteam trăi fără dragostea lui, dar mă aflam într-un context în care simţeam că aş fi omorâtă pe stradă dacă mi-aş abandona soţul şi bebeluşul pentru a pleca în lume cu un alt bărbat, mai ales într-o ţară aşa de tradiţionalistă ca a mea. Nu puteam provoca suferință nimănui, însă eu nu mai eram capabilă să trăiesc în plină nefericire. Observasem că dorința de a abandona tot era din ce în ce mai stringentă cu fiecare zi ce trecea. Am considerat că suicidul rămăsese unica soluție.”
  • „La un an după nuntă am constatat că de fapt eu mă simt mult mai atras de bărbaţi şi că aşa zisa mea bisexualitate nu era tocmai reală: fusesem tot timpul un homosexual convins, care se minţea singur. Un fost amant din tinereţe revenise şi îmi topise sufletul. Ea (soţia) era deja însărcinată, deci nu i-aş fi putut face un asemenea rău. Ştiam că mă iubeşte şi că ar suferi mult. Ce altă soluţie aveam?”

…şi altele asemănătoare. Oameni neînţeleşi. Şi nefericiţi. Sigur că avem cu toţii o responsabilitate faţă de cei dragi, faţă de cei cu care suntem uniţi prin legături de sânge şi nu numai, faţă de valorile morale ale societăţii, însă dacă nu identificăm o soluţie pentru a satisface şi nevoia noastră umană (de altfel) de fericire, dar şi nevoia celorlalţi, poate nu ar fi rău să punem pe primul loc nevoia noastră, atâta timp cât am constatat că este constantă. Da. Uneori prioritățile oamenilor se mai schimbă, uneori ierarhia valorilor se modifică, uneori dorințele de ieri ar putea să nu mai fie în concordanță cu cele de azi. Chiar cu riscul ca cei din jur să sufere. Nu pledez pentru călcarea în picioare a sentimentelor celor dragi, pentru abandonarea lor în situaţii dificile, însă dacă viitorul sinucigaş (nu uita că aici vorbim de oameni care deja nu mai puteau suporta nefericirea în care trăiau, deci nu mai puteau vedea altă soluție decât moartea) nu reuşeşte să identifice (cu ajutor specializat sau fără) o soluţie, dacă acesta nu reuşeşte să ajungă într-un fel sau altul la un echilibru între dorinţele sale şi ale celorlalţi, poate ar fi de preferat să îşi urmeze nevoia. Urmarea nevoii este preferabilă morții, nu?

Hai să gândim un pic în termeni de cost de oportunitate.

În primul exemplu: Omul de afaceri, soţ şi tată, nu a reuşit să identifice nicio soluţie pentru a împăca nevoia lui de regăsire cu datoria de tată de familie şi soţ exemplar.

  1. În cazul în care se sinucide, suferinţa pe care o va aduce familiei sale nu va fi cumva foarte mare? Ba da. Nu le va face oricum un rău extrem prin decizia sa? Ba da.
  2. În cazul în care nu se sinucide, dar alege să îi părăsească şi să plece în Tibet, cum va fi suferinţa pe care o va aduce familiei? Imensă, desigur, însă poate puţin diminuată prin prisma faptului că aceştia vor avea totuşi posibilitatea să ia legătura cu el uneori, că el nu va pieri pentru totdeauna, că eventual la o anumită perioadă va reveni în ţară pentru a-şi vedea copilul etc. Prin suicid, în schimb, va dispărea. Definitiv.
  3. Nu uita că varianta vieții sale așa cum a fost până atunci este exclusă de persoana cu pricina. Deci, nu propune: ”păi să stea așa! Și-a asumat o astfel de viață așa cum și-a creat, atunci să o ducă în continuare!” Nu. Nu vorbim de o astfel de variantă. Omul respectiv, după îndelungi zbateri interioare, a concluzionat că varianta aceasta nu este posibilă, preferabilă fiind moartea. Să te apuci să îl judeci invocând motivul pentru care și-a schimbat ierarhia valorilor…este cel puțin un nonsens atunci când avem de-a face cu o persoană suicidară. Tot ce am reuși să trezim în el ar fi o și mai mare culpabilizare.

Ştiu, toate variante sunt rele. Dar, totuşi, dintre ele, care e de preferat? Cea în care un om moare sau cea în care un om trăieşte? Suferința celor din jur în care dintre variante ar fi mai mare? Nu e preferabil să aleagă răul mai mic?

În cel de-al doilea exemplu: proaspăta mamă care tot ce îşi doreşte e să fie cu amantul.

  1. În cazul în care se sinucide, bebeluşul va fi abandonat, fiind crescut de tatăl lui. Suferinţa amândurora? Imensă, desigur.
  2. În cazul în care nu se sinucide, dar alege să îi părăsească şi să plece cu John, copilul oricum va fi crescut de către tatăl lui (deci, aceeaşi variantă ca în cazul suicidiului), dar în plus, copilul, probabil, îşi va putea vedea din când în când mama. Şi, cine ştie, poate povestea cu John nu durează prea mult. Poate după un an de zile, se întoarce acasă spăşită şi dispusă a-şi asuma rolul de mamă. Dacă se sinucide, nu vom şti asta niciodată.

Dintre cele două variante care e de preferat? Cea în care un om moare sau cea în care un om (chiar şi aşa, depravat cum o fi) trăieşte?

În cel de-al treilea exemplu: homosexualul cu soţia însărcinată.

  1. În cazul în care se sinucide, soţia însărcinată va trăi toată viaţa cu întrebarea: de ce a făcut-o? Eram căsătoriţi, urma să avem un copil, eram fericiţi, de ce şi-ar fi pus capăt zilelor?
  2. În cazul în care nu se sinucide şi îşi părăseşte soţia, aceasta, deşi va suferi enorm, va şti care este motivul. Şi crede-mă: orice adevăr, oricât de dureros ar fi, e de preferat incertitudinii. Adevărul dureros poate fi iertat, poate fi uitat, poate fi explicat, dar incertitudinea…niciodată. Incertitudinea te va chinui până la finalul vieţii. Iar teribila întrebare „de ce?” poate face mai mult rău decât o sută de adevăruri îngrozitoare.

Hai să nu judecăm în termeni de rău versus bine, dat fiind contextul. Hai să judecăm în termeni de două rele. Deci, care e răul mai mic?

Revenind la Kurt Cobain, din scrisoarea pe care a lăsat-o soţiei şi fiicei sale, transpare cu deosebită claritate sentimentul de nefericire pe care i l-a provocat aşa zisa strălucire din scurta lui viaţă. Zumzetul mulţimii, ovaţiile, concertele, adoraţia publicului nu însemnau nimic pentru el: „I can’t fool you, any one of you. It simply isn’t fair to you or me.” Scrisoarea abundă în tristeţe: „I feel guilty” (deci un om care se simte vinovat pentru ceea ce simte, pentru că e cum e, pentru ceea ce avea de gând să facă, pentru că ceva ce ar aduce fericire unui număr însemnat de semeni, lui nu îi provoacă deloc entuziasm). Sentimentul de ură faţă de propria persoană este de asemenea prezent: „I can’t stand the thought of Frances (fiica lui) becoming the miserable, self-destructive, death rocker that I’ve become.”

Oamenii care nu şi-au format încă o identitate coerentă, cei care se trezesc în situaţii pentru care nu erau pregătiţi, cei care se surprind simpli spectatori ai propriei vieţi sunt cei mai siguri clienţi ai morţii prin suicid. Şi se întreabă în finalul vieţii lor, aşa cum se întreba Kurt Cobain în scrisoarea lăsată familiei: „Why don’t you just enjoy it?…..I don’t know!”

Moartea prin suicid poate fi stopată în astfel de circumstanțe precum cele descrise mai sus. Așa că hai să ne oprim din judecat. Cel puțin astăzi.

“De ce vă grăbiţi… de ce vă grabiţi voi, oamenii, să spuneţi imediat despre un lucru că e nebunesc sau înţelept, bun sau rău?! Ce rost au toate astea? Aţi descoperit cumva cauzele lăuntrice ale unei fapte? Puteţi voi să lămuriţi cu precizie motivele pentru care s-a întâmplat aşa, pentru care trebuia să se întâmple? Dacă aţi face asta, nu v-aţi mai grăbi atâta cu sentinţele voastre.” (J. W. Goethe. Suferințele tânărului Werther)

Vezi si

Principiul-aversiunii-fata-de-pierdere

Principiul aversiunii față de pierdere (loss aversion principle)

„Conceptul aversiunii față de pierdere reprezintă cu siguranță cea mai importantă contribuție pe care psihologia …

5 Comentarii

  1. INTOTDEAUNA acolo unde exista o solutie exista O INFINITATE de solutii.
    TOATE problemele au CEL PUTIN o solutie: sinuciderea.
    Dar daca au CEL PUTIN UNA, atunci AU O INFINITATE!
    Si atunci mi se pare cam stupid sa fugim toti in Tibet sau cu primul venit care – ce sa vezi? – ne place… Poate gasim si alte solutii. Nu doar laie (sinucidere) si balaie (Tibet).
    Poate ne regasim in puii mei si urcand pe munte 3 zile cu cortul, singur, si asa mai departe pentru toate cazurile.
    E chiar FOARTE IMPORTANT sa mai autoreglam din tampeniile de ne trec prin cap aiurea, doar pentru ca ne-am plictisit. S-ar putea sa castigam mult mai mult asa.

  2. Eu stiu asta, Dane. Insa acest articol vorbeste despre situatiile extreme, de limita, cele in care persoana respectiva nu doreste sa apeleze la ajutor specializat (pentru a-i propune varianta cu cortul) sau este in asa hal de emotionala incat nu vede infinitatea de solutii. In caz de persoana suicidara, cred ca a-i sugera ca e o tampenie ce gandeste nu ar fi cel mai potrivit lucru. Si pana la urma, nu neg ca in viata unui om se mai poate schimba ierarhia valorilor si odata ramasa constanta (monitorizata fiind de-a lungul unei perioade semnificative) inseamna ca poate chiar si-a modificat prioritatile in viata.

    Da, e stupid sa fugim toti in Tibet, dar daca ala de vrea sa se sinucida nu vede alta solutie decat sa fuga in Tibet sau sa crape, atunci…mai bine sa fuga in Tibet. Nu ca ar fi dezirabil. Dar repet: articolul vorbeste de situatii extreme.

    Nu stiu daca ai vorbit vreodata cu un suicidar (nici eu n-am vorbit prea mult), dar cel putin in primele interactiuni (asta, desigur, daca accepta faptul ca are nevoie de suport) nu exista decat his/her way or the highway! No „cort” accepted!

  3. Un prieten din copilarie s-a sinucis ‘pentru ca nu a luat bac-ul’. Avea 18 ani. A lasat si cateva vorbe pe care le stiu si acum. Ziceau asa (citez): „Atunci cand adanc te inabusa simfonia neterminata a destinului, astepti un inger, sau un alt orizont; Atunci cand valul se loveste de stanca, intr-o remuscare efemera, te lasi purtat de mainile vanjoase ale agoniei.”
    Nu cred ca l-ar fi ispitit Tibetul ca alternativa.

    • Trist! Ar fi fost bine sa il fi ispitit orice (inclusiv Tibetul) ca alternativa. Si sa urmeze acea cale, dar sa nu se lase prada disparitiei oricarei raze de speranta (ca de obicei suicidul survine atunci cand nu mai vezi nicio cale de scapare din situatia respectiva).
      Mare pacat. Un tanar aflat la rasaritul vietii sale sa aleaga asta…

  4. Pe acel tanar sigur l-ar fi ispitit o societate care sa nu-l ostracizeze pentru nereusita lui, l-ar fi ispitit o familie care sa nu-l renege din cauza acelei nereusite.
    Si mi-a venit o idee pentru acel domn care voia sa fuga in Tibet. M-am gandit ca el se bloca la ideea ca nu avea destui bani sa ajunga acolo sau nu putea sa ceara familiei efortul de a cheltui acei bani. Poate era un om fericit daca vedea urmatoarea solutie: iei cati bani poti si pleci in necunoscut, cu directia Tibet si mergi cat poti, singur.
    Oamenii nu spun ce simt si gandesc pentru ca mai nimeni nu le da crezare. Repede sar pe ei cu gura ca nu e asa cum li se pare. Dar eu cred ca trebuie sa fii de acord cu ce spun oamenii aflati in suferinta… si nu numai cu acestia.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *