Acasa / Categorie / Gânduri - Mărturii / Ca și cum ar fi murit

Ca și cum ar fi murit

Ca si cum ar fi murit

Am încercat să redau în scris o scurtă meditaţie asupra morţii pentru cei care cred că meditaţia asupra acestei sperietori (de care, by the way, nu scapi (de moarte, vreau sa zic!) nici tu, nici eu, nici copilul tău nou născut, nici cele mai speciale persoane din viaţa ta) te îndepărtează de miezul vieţii. Cred că dacă meditaţia asupra morţii este realizată fără a fi întreruptă brusc și cu înțelepciune, are puterea de a ne scoate din letargie, de a ne deschide ochii până acum închişi, de a vedea valoarea acolo unde uşile erau ferecate (de minţile noastre), de a crea poduri acolo unde ne creasem singuri prăpăstii. Evident, poate face și rău, însă asta depinde de capacitatea ta de a te opri acolo unde simți că este granița care te duce către ceea ce ți-ar produce o stare de neliniște.

Este doar un exerciţiu asupra valorii unei persoane iubite, dar mai sunt şi alte tipuri de meditaţii, ca de pildă meditaţia asupra propriei morţi sau asupra morţii unor persoane cu care ai anumite similitudini, fără a fi persoane iubite.

Meditaţia poate dura oricât, până când simţi ceea ce trebuie să simţi. În ceea ce mă priveşte, durează aproximativ 15-20 minute şi este efectuată atunci când îmi dau seama că mă leg de detalii nesemnificative şi că las să îmi scape printre degete oameni preţioşi pe care raţional vorbind ar trebui să îi valorizez mai mult. Neştiind cum să mă trezesc şi emoţional (şi să resimt valoarea lor din rărunchi), recurg la cele de mai jos. Celor care îi iau pe cei care îi iubesc “for granted” şi nu ştiu că mâine s-ar putea să nu mai aibă nimic din ce au azi, le recomand de asemenea meditaţia.

Deocamdată, ia un loc şi închipuie-ţi că el / ea a murit.

Te-ai trezit într-o dimineaţă exact la aceeaşi oră ca şi în dimineaţa precedentă. Ţi-ai petrecut ziua ca de obicei: parca nimic strălucit, aceleaşi probleme zilnice, momente care s-au dus unul după altul fără parcă a le conştientiza trecerea din pricina gradului de încărcare de la serviciu, stres, emoţii, poate chiar şi stăpânire de sine, totul desfăşurându-se cu o similaritate copleşitoare, ieri ca azi, alaltăieri ca ieri etc. Viaţa nu era nici urâtă, nici frumoasă în sine. Era cum era. O petreceai aşa cum venea. Cu alte cuvinte: supravieţuiai. Te legai de vise, de idealuri, de planuri măreţe sau mai puţin măreţe, trăiai azi pentru concediul de peste o săptămână, respirai azi pentru preţioasa întâlnire de diseară, munceai poate pentru bucuria de a-ţi permite o zi liberă în weekend, trăiai în speranţa îndeplinirii unei aspiraţii mai vechi ş.a.m.d. Nimic special. Nimic cu adevărat valoros. Viaţa aşa cum e.

Fir-ar a dracu’ de viaţă. De-ar trece mai repede şi ziua de azi, că parcă nimic nu-ţi convine. Unde e mărirea aia de salariu pe care o aştepţi de doi ani, unde e copilul acela care se încăpăţânează să nu apară în viaţa ta, unde e bărbatul sau femeia ideal(ă) cu care viaţa ar fi un izvor de miere? Lasă…că poate apar mâine.

Cu toate astea, când ai ajuns acasă nu ai mai găsit-o. N-ar fi nicio problemă. Apare ea. Dacă nu acum, peste o oră, dacă nu peste o oră, peste două, dacă nici atunci, poate peste trei…iar daca peste o vreme îngrijorarea te va ucide, asta e: o contactezi.  În seara asta, se simte ceva ciudat în aer. Casa pare goală. De ce oare conştientizezi goliciunea casei şi a vieţii tale în felul acesta? Este un fel deosebit. Până ieri puţin îţi păsa. Lasă că apare ea. Însă în seara asta…parcă e ceva ireversibil. Miroase a moarte. Miroase a definitiv. Ce-o fi oare?

Nu îţi aminteşti exact în ce clipă ai primit telefonul care te anunţă ceea ce deja presimţeai. Ea nu mai e. Realizezi, da? EA NU MAI ESTE. Ea s-a stins. De fapt, nu! Nu realizezi încă. N-ai cum să realizezi. E prea curând. Nu îţi aminteşti foarte clar nici reacţiile tale, ce ai făcut sau n-ai făcut în zilele ce au succedat morţii ei. Ştii doar că simţi durere. Şi furie. O furie pe ea, pe soartă, secondată de întrebarea „de ce?”, aştepţi în orice clipă să îi auzi paşii prin casă, să te enervezi că îşi lasă hainele murdare pe jos, să o duşmăneşti că uneori vrea farduri și creme de corp și vrea la teatru sau la operă, iar tu nu suporţi asta. Da, ţi-ai dori să se întâmple aşa, să ştii că mai este (chiar dacă nu o vezi), să ştii că mai este chiar aşa cum e ea (cu tot cu haine murdare aruncate şi cu tot cu atitudinea ei de femeie ce vrea să i se ofere atenție și vrea să îi dai ursuleț cu I love you de Valentine’s Day sau buchet de ghiocei de 8 martie). Poţi să crezi? Ţi-ai dori să fii nervos din pricina ei, dar nu mai ai cum. Pentru că obiectul duşmăniei tale nu mai există. Eşti singur. Mai aveai ceva să îi spui? Oooo, infinte lucruri. De ce nu i le-ai spus până acum? De ce ori de câte ori simţeai măcar o fărâmă de afecţiune faţă de partenera ta nu i-ai transmis-o? Crezi că era ghicitoare în stele? Dimpotrivă: era o persoană pragmatică, raţională şi cerebrală pentru care doar sentimentele transmise (prin vorbă sau fapt) valorau. Tu totuşi ai ales să nu i le transmiţi. De ce? Păi acum o lună erai prea obosit, acum cinci zile ai stat la serviciu până noaptea, iar când ai ajuns acasă dormea, acum patru zile a trebuit să te duci la o întâlnire de business, pe urmă la un meci cu băieții şi uite aşa iar ai ajuns târziu, acum trei zile ţi-a fost lene să vorbeşti cu ea, acum două zile te-a enervat cumplit că a uitat să deschidă geamurile când a plecat de acasă, aşadar te-ai gândit să o pedepseşti, iar ieri n-ai simţit nimic deosebit faţă de ea, aşa că de ce să îi aduci la cunoştinţă ce ai simţit acum două săptămâni? N-avea sens. N-ai mai fi fost autentic. În plus, n-ai avut chef de vorbă şi nici de arătat ceva cuiva, de demonstrat ceva cuiva. Ia să te lase toată lumea în pace. Dacă n-ai chef, n-ai chef. Asta e. Să te accepte aşa cum eşti, mama lor de idioţi! Şi aşa viaţa e de rahat. Ce? Ţie îţi mai arde să îi bagi în seamă? Ducă-se!

Dar, vai! Ce-o fi simţit draga de ea în clipa morţii? O fi avut vreun regret? S-o fi gândit la tine? S-o fi simţit singură? O fi vrut să o strângă cineva în braţe? Şi-o fi dat seama că peste o secundă nu va mai fi? Nu. Nu te poţi gândi la asta. E prea mişcător. Te tulbură.

Ai dreptate când eşti nervos din pricina idioţilor (printre care şi ea) care doreau să ştie dacă eşti bine, dacă te pot ajuta cu ceva, care doreau să facă parte din viaţa ta. Totuşi azi parcă ai simţi nevoia să o vezi, să vorbeşti cu ea, parcă ai nevoie să îi auzi glasul, ba chiar şi să o atingi. Însă, ştii ce? Nu mai poţi face asta. Ea zace nemişcată în capelă (imaginează-ţi asta, meditează intens la asta, uită-te bine la ea, la chipul ei, la ochii închişi, atinge-i mâinile reci, sărută-i fruntea, sărută-i palmele, fă lucrul ăsta cât poţi de mult şi concentrându-te profund la ceea ce vezi, la senzaţiile din corpul tău, la gândurile pe care mintea ta le generează). Aceasta e femeia care te făcea să vibrezi şi la a cărei atingere se întâmpla să simţi că te dizolvi într-o mie de lacuri adânci de plăcere. Ce-ţi spune corpul ei acum? E un corp inert. Nu te mai poate mângâia, nu îl mai poţi mângâia. Nu se poate! Nu mai mişcă deloc? Îl zgudui. Degeaba. Tot nu se mai mişcă. Câte ai împărtăşit cu acest om (care nu mai e om în clipa asta, când îl priveşti cutremurat de durere)! Nu le mai poţi împărtăşi. Orice, dar absolut orice povară ai avea în tine, nu i-o mai poţi destăinui (pentru că ea nu te mai ascultă). Cum aşa? Va trebui să treci singur prin toate cotloanele în care te va împinge viaţa? Umărul tău, stâlpul tău, sprijinul tău s-a stins? S-a evaporat? Îţi aminteşti de câte ori ţi-a spus că nu te va abandona niciodată şi că iubirea ei pentru tine nu ţine cont de limite, de condiţionări, de norme sociale, de reguli, de faptele tale? E uşor de găsit pe cineva care să te facă să te simţi securizat aşa cum o făcea ea? Nu, nu-i uşor. Reflectează puţin la ceea ce ţi-a oferit. Pentru moment, lasă deoparte ceea ce nu ţi-a oferit, şi gândeşte la ceea ce a ales să îţi dea, fără ca măcar tu să i-o ceri. E puţin lucru? Nu. Dimpotrivă: e mare lucru. Era un om de valoare? O preţuiai? Da. O preţuiai…doar că nu ţi-ai dat seama până acum. Nu-i nimic. Vei avea o viaţă întreagă la dispoziţie pentru a o preţui, pentru a reflecta asupra valorii aduse de acest corp inert (fost om) în existenţa ta. Păcat că e prea târziu. Ar fi fost minunat să ştie şi ea asta.

Te trezeşti. Te scoli speriat cu lacrimile curgând în neştire pe obraji şi auzi un zgomot în camera alăturată. Ce se aude? Par paşii ei. Dar ea nu mai este. Tocmai înainte de a adormi lângă sicriul ei priveai pe cineva special conştientizând că a fost, dar nu mai este în viaţa ta. Dai iama agitat, dar cu speranţă pentru a vedea ce se întâmplă. Este EA! Cum e posibil? E chiar ea. Tocmai s-a întors acasă şi, desigur, şi-a aruncat hainele pe jos, aşa cum o face de-o viaţă. Lacrimile îţi şiroiesc de bucurie. A fost un vis? Îi iei hainele şi îi simţi mirosul impregnat în ele. Le săruţi şi le laşi culcate pe podea, fără ca acest lucru să te mai deranjeze. Aveai o infinitate de vorbe să îi spui? Oooo, da. Bucură-te! În clipa de faţă e vie aşa cum eşti şi tu.

Vorbele tale însă…sunt încă nespuse.

Ştii ce ai de făcut, da? S-ar putea să nu mai ai timp. Mâine cine ştie…poate ea nu va mai fi.

Aşa că: spune-i-le!

PS: „Mai mult decât moartea, te sperie izolarea care o însoţeşte. Încercăm să trecem prin viaţă doi câte doi, însă fiecare trebuie să moară singur – nimeni nu poate să ne moară moartea împreună cu noi sau în locul nostru. Evitarea celor pe moarte de către cei vii prefigurează abandonul final absolut.” (Irvin D. Yalom)

5 Comentarii

  1. Buna ziua,
    Incredibil de emotionant,m-a bulversat total,cat adevar…Felicitari

  2. Multumesc mult, Oana. Foarte bine ca te-a bulversat! : -) Uneori, consider ca e necesar sa constientizam ca tot ce avem acum putem pierde numaidecat, asa ca ar fi oportun sa ne concentram doar asupra lucurilor esentiale, lasand la o parte maruntisurile ce ne deranjeaza si carora le acordam de multe ori o insemnatate prea mare.

  3. Reacunosc că mi-au dat lacrimile! Este un articol cu fior al trezirii depline din ”somnul dogmatic”! Mulţumesc din suflet!

  4. Asta s-a si dorit a fi, Dan! Un articol pentru trezire. Vietile noastre sunt imbunatatite de multe ori de oameni valorosi si dragi ale caror calitati se intampla sa nu le mai vedem, moment in care ne incarcam negativ, ii jignim sau suntem chiar dispusi sa renuntam la ei din motive minore. Meditatia asupra mortii celor dragi (cel putin in varianta in care o practic eu) impiedica si / sau diminueaza acest pericol.
    Multumesc mult si eu.

  5. Corect raspuns. Exact asa ma ghidez si eu in viata asta. Nu consider ca trebuie „aruncat” ceea ce avem, pana nu ne asiguram ca am epuizat toate variantele pentru a ne da seama daca ne mai este folositor sau nu. Viata este plina de urcusuri si coborasuri…de cele mai multe ori, cand suntem jos, nu ne mai aducem aminte si nu mai luam in calcul cauzele si persoanele care au facut posibile momentele in care eram sus….

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *