Acasa / Categorie / Psihologia copilului și adolescentului / Lasă-l să crească în felul în care ție ți-ar plăcea să trăiești

Lasă-l să crească în felul în care ție ți-ar plăcea să trăiești

Lasa-l-sa-creasca-in-felul-in-care-tie-ti-ar-placea-sa-traiesti

Teoria autodeterminării (SDT – Self-Determination Theory) face parte din categoria teoriilor motivației. Principala sa preocupare este de a identifica și susține modalitățile naturale umane intrinseci de a acționa în maniere eficiente și sanogene specifice fiecărei persoane în parte. Cuvântul cheie este ”intrinsec”. Altfel spus, se referă la ceea ce te definește pe tine la nivel individual (iar nu ceea ce definește mulțimea), la ceea ce reprezintă o parte lăuntrică proprie și fundamentală pe care o ai, la ceea ce te face pe tine (fără forțe coercitive externe) să te miști într-o direcție sau în alta. Primii care au dezvoltat această teorie au fost Edward L. Deci și Richard M. Ryan, profesori de psihologie la Universitatea din Rochester.

SDT este orientată către motivația interioară din spatele alegerilor oamenilor, alegeri care, având în spate această motivație interioară, conduc la creștere psihologică. SDT-ul postulează existența a trei nevoi fundamentale interioare umane universale, identificabile în orice cultură.

  • Nevoia de autonomie – acea nevoie a ființei de a alege ceea ce face, de a fi agentul propriei vieți, motorul propriei existențe, propriul șofer aflat la volanul deciziilor sale. Nevoia unui om de a decide pentru viața lui.
  • Nevoia de competență – acea nevoie de a te simți capabil, priceput și valoros în ceea ce alegi să faci. Este important pentru ființa umană să simtă faptul că este ”bună”, competentă, înzestrată, capabilă. Nu este normal, firesc să îți dorești să te simți inutil și nepriceput. Așa încât nu te învinovăți dacă starea ta de bine este afectată puternic atunci când indiferent ce ai face, ești evaluat ca fiind inapt, neputincios, incompetent. De cele mai multe ori, nevoia menționată își extrage sensuri nenumărate din ”muncă” (sau din ”școală”). Fără această nevoie îndeplinită, vei simți (cel puțin partial) că ți-ai pierdut sensul. Asta se întâmplă de multe ori cu persoanele ce se pensionează, care până atunci își defineau o parte însemnată din viață prin munca lor și care, dintr-o dată s-au trezit în situația de a-și pierde activitatea din care își extrăgeau o mare parte din sens (bineînțeles că acest efect poate fi contracarat prin angajarea în alte activități care să susțină nevoia de competență). Dacă te afli în situația de a fi în pragul pensionării, nu lăsa lucrurile la voia întâmplării. După o scurtă perioadă de odihnă, nevoia de competență își va reintra în drepturi și va urla în tine, cerându-ți să te faci folositor (cuiva, cumva, în orice fel semnificativ pentru tine) și să fii bun într-o activitate. A nega nevoia de competență este ca și cum ai muri din punct de vedere psihologic. Este un lucru adânc înrădăcinat în noi acela că omului nu îi este indiferent dacă este bun sau nu.
  • Nevoia de conexiune – acea nevoie de a avea relații umane semnificative apropiate și care să îți confere siguranță (însă nu în detrimentul celorlalte două nevoi enunțate). De cele mai multe ori, nevoia de conexiune se manifestă în zona ”dragostei” unde poate fi satisfăcută cel mai deplin. Omul caută a se simți conectat cu un alt om, a avea relații semnificative, notabile, prețioase, a simți securitate, a se baza pe cel de lângă el. Relațiile umane nu ne sunt indiferente (nu toate, evident). Cei mai mulți dintre noi nu simt confort dacă au o interacțiune satisfăcătoare în plan erotic cu o persoană de sex opus, însă în același timp nu se simt conectați la acea persoană. În cazul în care simți intens nevoia de conexiune, nu-ți face griji: nu ești defect! Este o nevoie fundamentală pe care o purtăm în noi de milioane și milioane de ani, o nevoie transmisă pe cale filogenetică de la strămoșii noștri.

SDT afirmă că atunci când aceste trei nevoi sunt satisfăcute, motivația și starea de bine a ființei cresc de la sine, iar atunci când cele trei nevoi sunt limitate de factori exteriori, impactul asupra funcționării oportune a omului este apreciabil.

Cele trei nevoi sus menționate se aplică tuturor. Da, se aplică și copilului tău. Fără a te îngriji să i le satisfaci, nu vei obține decât un copil frustrat, rebel (sau poate supus, dar nefericit), motivat nu din interior, ci din exterior, o ființă incompletă, cu șanse mult reduse de a trăi o existență plină de sens.

Reține: din satisfacerea celor trei nevoi rezultă sentimentul de împlinire și sens în viață al copilului tău. Bănuiesc că asta te interesează cu precădere: nu să crești un omuleț nefericit, dar cuminte, care să se încadreze bine în tipare, care să fie și el un omuleț pe lume ca mulți alți omuleți (așa cum și tu ești un omuleț printre omuleți în corporația de mii de persoane în care activezi și din care de abia aștepți să pleci spre casă în fiecare seară).

Sistemul educațional, dar și modalitatea de creștere a copiilor de către părinți ar trebui să ia în seamă satisfacerea acestor trei nevoi. De multe ori avem tendința de a merge către limite și de a considera că dacă promovăm autonomia copilului, asta echivalează cu a nu îi seta nicio graniță și a-l lăsa ”să se crească” singur. Nu este nici pe departe așa. Dar cum tendința umană de a absolutiza și a generaliza și a merge către extreme este foarte comună, voi încerca să explic ce înseamnă cultivarea celei dintâi nevoi menționate mai sus în cazul prichindeilor: nevoia de autonomie.

Cum îi poți satisface nevoia de autonomie? Hai să ne imaginăm cum se simte copilul dacă i-o negi. Nu uita că și el o are, așa cum și tu o ai. Ție îți place când la locul de muncă ți se spune cu ce să te îmbraci, cum să respiri, la ce ore să ai nevoie la toaletă, exact în ce clipă să mănânci (îți e, nu-ți e foame!), mori de încântare atunci când gândurile, ideile tale nu contează (pentru că oricum, tu ești ”mic” și peste tine există cineva care știe mai bine ca tine ce e bun și ce e rău?). Îți place la serviciu să utilizezi un regulament, anumite norme în care nu crezi nici cât negru sub unghie, dar pe care ești obligat să le respecți, ba chiar să îți petreci 8 ore pe zi aplicându-le, deși acestea sunt foarte departe de credința ta? Acasă, îți place să vrei somn la prânz în weekend, dar partenerul de viață să îți impună să ieșiți împreună pe pârtie, pentru că știe el mai bine ce înseamnă a petrece un weekend de vis? (chiar dacă pentru tine weekend de vis înseamnă a sta cu nasul în perne odihnindu-te?). Cu prietenii în excursie îți place ca toți cei cu care călătorești să îți sară în cap dacă tu vrei carne de pui în loc de mici la grătar? Vrei – nu vrei, nu contează. Ești în grup și este obligatoriu să te supui. Îți este plăcut sentimentul de a nu avea controlul asupra unui număr însemnat de aspecte din viața ta? Te simți puternic? Simți că ai conta? Simți că părerea ta despre ce e bun, frumos, potrivit ție (persoanei tale, care este diferită de ceilalți) are vreo valoare atunci când ți se impune ceea ce să faci? Nu cumva te revolți (cel puțin interior, dacă nu chiar exterior)? Se acumulează în tine frustrarea? Nu ești cumva nervos că nu ai puterea de a alege? Nu te simți cumva….mic? O ființă neimportantă? Te simți plin de sens, valoros, stăpân al propriei vieți, după o sesiune de ”călcare în picioare” a tot ceea ce crezi și reprezinți tu?

Ei, așa e și cu micuțul tău. Evident că libertatea extremă nu este benefică (unde poate duce o democrație fără niciun tip de regulă? la haos! la dezvoltare în orice direcție, fie ea bună sau rea), însă ceea ce vreau să transmit e că este posibil ca libertatea să nu fie nici total restricționată, dar nici în totalitate acordată. Există modalități de a respecta și nevoia de autonomie a copilului, respectând în același timp și regulile tale, ale adultului, părintele său. Deseori se întâmplă în felul următor:

  • Nevoile copilului sunt puse pe planul doi (după satisfacerea nevoilor / dorințelor adultului-părinte). Îți e ție foame? Trebuie să mâncați cu toții acum! (chiar dacă celui mic nu îi e foame). Vrei tu în concediu la bulgari? Chiar dacă cel mic nu dorește, acolo se va merge! Vă vedeți în weekend cu familia Ionescu? Copilul tău ar prefera să stea să coloreze, dar probabil veți merge în vizită la familia Ionescu. Consideri tu că este bine ca azi copilul să se îmbrace în roz? Se va îmbrăca în roz!
  • Copilul este obligat să întreprindă o anumită acțiune deoarece adultul crede că este mai bine pentru copil să întreprindă acea acțiune

Copiii au nevoie să simtă că dețin puterea de a răspunde singuri propriilor nevoi. Totodată au nevoie să știe că oamenii din jurul lor le iau în serios nevoile. Un copil care simte că nu deține niciun frâu al satisfacerii propriilor nevoi poate deveni frustrat, agresiv sau deprimat. Firește că micuțul tot va avea dese momente în care va percepe clar faptul că nu totul ține de el, că este neajutorat, dar părinții au capacitatea de a dezvolta în cei mici șansele de a se simți puternici și autonomi în cele mai multe situații. Hai să ne imaginăm că tu, adult, ești angrenat într-o activitate care îți face plăcere (de pildă, tocmai te-ai pus la o masa cu o cafeluță în față alături de prietena ta, pregătite fiind să dezbateți cele mai noi știri din zona mondenă). În acel moment, vine un amic la tine care te ia pe sus, te pune într-o mașină și te duce forțat în vizită la prietenii amicului tău. Îți place? Ce senzații trăiești? Din nou…te simți autonom? Cum crezi că se simte copilul tău atunci când desenează cu acuarele stând în șezut pe covor, apar în vizită prietenii tăi, moment în care copilul este întrerupt (fie că vrea, fie că nu vrea) din ceea ce făcea (și îi plăcea) pentru a îi distra pe prietenii tăi, spunându-le poeziile învățate la grădiniță, cântându-le la pian ș.a.m.d. Este altceva dacă micuțul se întrerupe singur, fiind curios să participe la întâlnirea oamenilor mari, dar de foarte multe ori nu se întâmplă în felul acesta, ci micuțul este obligat să facă ceva diferit, doar de dragul distracției celor mari, pentru ca tu să te lauzi că ”uite cât de multe lucruri știe copilul meu”, pentru ca în tine să fie hrănit sentimentul de împlinire în calitate de părinte.

O altă modalitate de a ”ajuta” copilul să se simtă neajutorat, neautonom, este atunci când părintele se așteaptă ca cel mic să se comporte într-un anume fel, să aibă anumite reușite, mai degrabă bazându-se pe norma general valabilă decât pe individualitatea copilului. Toți copiii merg la înot? Hai și al tău la înot! Îi place, nu îi place, trebuie dus la înot, și nu numai că trebuie dus, ci trebuie să îi și placă! Toți prietenii tăi vin cu copiii la întâlnirile voastre duminicale? Hai și al tău, chiar dacă nu se înțelege cu copiii prietenilor! În acest ultim caz, știi, de fapt, ce îi faci tu copilului? E ca și cum tu ești obligată săptămânal să participi la întruniri de genul serată dansantă în condițiile în care ai aversiune față de dans. O dată – de două ori este în regulă să te duci, pentru a vedea cum te simți, dar dacă tot nu-ți place, de ce nu ai face tu altceva în timpul acela? Mă vei întreba: ”și ce să fac? Să renunț la întâlnirile duminicale cu amicii mei doar pentru că al meu copil nu se simte bine în  interacțiunea cu progeniturile (o zic cu drag!) celorlalți?” Nu neapărat. Însă tu, în calitate de adult ce poate suporta mai bine frustrarea decât un omuleț, le mai poți rări sau poți identifica o persoană care să se îngrijească de al tău cât ești plecat (asumându-ți, eventual, oprobriul prietenilor legat de faptul că al tău ”Ce-are, mă, de e așa sălbatic și nu vrea să mai vină? Ce? Copiii noștri au râie?”) și nu mai puțin important, identificând în compania căror copii se simte bine copilul tău (pot fi doi – trei copii de la grădiniță sau de la școală, pot fi doi – trei dintre copiii vecinilor etc.) și fâcând tu un efort de a suporta ca timpul tău duminical să fie petrecut în compania părinților acelor copii care plac copilului tău (chiar dacă ție nu îți plac adulții respectivi).

Nu aș vrea să reiasă că militez pentru renunțarea la tot ce reprezinți tu de dragul copilului, însă militez pentru un echilibru (dacă ai face o analiză mai amănunțită ai remarca faptul că dimpotrivă, de cele mai multe ori ”e ca tine! nu ca el!”) și pentru ridicarea pe primul rang a satisfacerii nevoilor fundamentale ale copilului tău. De nevoia de autonomie nu scapi nici tu. O ai. De ce să o frustrezi tocmai tu propriului copil? Vor fi suficiente situații în care viața îl va pune și în care se va simți neajutorat. Gândește-te numai cât de mult este respectată nevoia de autonomie a ființei umane în școli. Vor-nu vor, copiii stau 50 de minute în bănci, urmează disciplinele în ordinea stabilită de profesori (care fie vorba între noi, este stabilită pentru a proteja nevoia adulților profesori de a avea orele ”legate”, în niciun caz a urma vreo evoluție logică a ordinii disciplinelor), trebuie să învețe bine la toate materiile (media contează pentru examenele ulterioare de trecere de la un ciclu de învățământ la altul!), trebuie ca la ora de sport să joace neapărat baschet (de exemplu) pentru că așa e programa ș.a.m.d.

Nevoia de autonomie poate fi satisfăcută chiar și la niveluri mici. De fapt, de aici trebuie să începi. Din multe niveluri minore adunate se creează sentimentul atât de plăcut că cel mic decide pentru ceea ce va face. De exemplu: de ce să stabilești tu cu soțul tău unde vă veți petrece concediul, eventual anunțând copilul cu o seară înainte ce decizie ați luat? Mai ales dacă cel mic nu mai e așa de mic, implică-l și pe el în această decizie. Nu la modul acordării acestuia a libertății extreme: ”Vezi, fiule, pe internet unde vrei să mergem și anunță-ne!” Nu. Nu așa. Nu de alta, dar s-ar putea să aleagă Maldive, Seychelles sau vreo altă destinație dincolo de ceea ce îți poți permite din punct de vedere financiar. Transmite-i două-trei-patru opțiuni convenabile vouă (chiar dacă una dintre ele se află clar pe locul I în topul preferințelor voastre). Prezintă-i argumente pro și argumente contra pentru fiecare dintre destinații, lasă-l și pe el să se intereseze (cu siguranță va căuta pe internet, dacă este puțin mai mare) și roagă-l să vă spună ce ar prefera. În felul acesta, îl implici în deciziile voastre și nu înseamnă că dorința voastră nu va fi respectată (amintește-ți că voi i-ați propus cele câteva variante). Va simți că puterea stă și în mâinile lui, iar nu că se află la cheremul a doi adulți ale căror dorințe trebuie obligatoriu să fie îndeplinite.

În privința orei de culcare. Ție îți place să îți impună cineva când să închizi ochii și să adormi? Presupun că nu. Nu îi acorda frâu liber total, însă propune-i variante, din care el să aleagă. Îi poți propune ca în orice moment din intervalul 21:30-23:00 are libertatea de a merge la culcare. Nu îl lua pe sus de la activitatea pe care o desfășoară cu plăcere (fie aceasta vizionarea de desene animate, coloratul, scrisul, cititul, alergatul prin casă, bârâitul părinților la cap etc.) pentru a-l băga în pat. Anunță-l intervalul orar și lasă-l pe el să aleagă.

Hăinuțele. Nu îl îmbrăca cum vrei tu. Oferă-i variante potrivite anotimpului (sunt conștientă că nu îl poți lăsa a se zbengui în pantaloni scurți prin zăpadă). Chiar dacă alege un singur pulover în loc de două, încearcă să îi explici că există riscul să îi fie frig dat fiind că afară sunt -10 grade, iar dacă tot nu înțelege, negociază cu el să mai luați un pulover cu voi în geantă. Probabil va constata afară că s-a înșelat și îți va cere celălalt obiect de îmbrăcăminte. Însă îi vei oferi o lecție importantă: a ales singur și nu a ales tocmai corect, iar data viitoare când se va uita pe geam și va vedea că ninge, probabil va alege tot singur să se îmbrace cu două pulovere în loc de unul. Iar autonomia lui va fi respectată.

Vrei să danseze ca Mihai Petre sau Elwira Duda? În primul rând, vezi dacă are ceva aplecare către dans și dacă îi face plăcere să practice prin casă sau la petrecerile cu copiii această activitate. Dacă nu are nici în clin, nici în mânecă cu dansul, orientează-l către alt sport. Dacă totuși are atracție către dans, du-l la dansuri. Dacă după 5 cursuri de dans, îl vezi crispat înaintea cursurilor și spunându-ți că nu mai vrea să meargă, interesează-te mai întâi care este motivul (s-ar putea să nu fie activitatea în sine, ci severitatea profesorului de dans, de exemplu, moment în care poate ar fi de luat în considerare opțiunea schimbării școlii respective), după care, în cazul în care constați că de fapt și-a pierdut interesul pentru activitatea anterior menționată, retrage-l de la dansuri. Ok. Nu va ajunge ”mini-Mihai Petre”, dar va avea posibilitatea (cu ajutorul tău, ghidat și sprijinit de tine) să facă altceva ce-i place. Lasă-l să aleagă. Sunt n-șpe sporturi, activități de timp liber pe care ar fi bine să i le prezinți și să aleagă singur unde vrea să meargă. Iar dacă nici acolo unde alege el constată că nu se simte bine, nu-i nimic: mergi mai departe – au mai rămas, oricum, ”n-șpe minus una” activități unde îl mai poți înscrie.  Oferă copilului tău posibilitatea de a decide! Nu îi nega alegerile personale, chiar dacă se dovedesc a fi eronate. Lasă-l să le încerce pentru a se convinge singur că nu ar fi fost cea mai bună opțiune. Tu ți-ai ales din prima cel mai bun și minunat loc de muncă (the best of the best)? S-ar putea, dacă ai fost suficient de norocoasă. Însă nu aceasta este regula. Până la a identifica un loc de muncă unde să te simți împlinită, probabil ai încercat câteva. Cum ai fi putut să știi dacă sunt potrivite ție fără a încerca?

Ce legătură este între satisfacerea nevoii de autonomie și motivația intrinsecă? Presupun că îți dorești un copil care să performeze într-o meserie care îi place, nu? (în așa fel încât zilele de muncă să nu reprezinte un chin pentru el atunci când va fi adult). Presupun că îți dorești un copil care să învețe la o anumită disciplină școlară nu motivat de tableta pe care i-ai promis-o în cazul în care ia nota 10, ci de dragul față de disciplina respectivă, așa-i?  Aceasta este motivația intrinsecă: a face ceva de drag, cu plăcere, nu motivat de recompense exterioare, ci motivat de propriul tău interior.

Dacă cel mic se simte liber să decidă pentru propria viață (între anumite limite, conform exemplelor de mai sus), atunci îi va fi mai ușor să cunoască ce îl reprezintă cu adevărat, ce îi place cu adevărat, ce dorește să facă în viață, către ce merită să își îndrepte energia. Va descoperi ce îl motivează intrinsec mai degrabă mai devreme decât mai târziu (unii oameni nu descoperă niciodată, ci trăiesc by default ghidați doar de recompense și pedepse).

Dă-i șansa de a face cât mai multe alegeri, de a fi parte activă în luarea unui număr cât mai mare de decizii, lasă-l să vadă ce simte și cum percepe diferitele consecințe ale alegerilor sale. Numai dacă trece prin așa ceva, vei avea un copil cu nevoia de autonomie satisfăcută.

Vei vedea în viitoarele postări cum anume procedăm pentru a ne asigura că cei mici pe care am ales să îi creștem și să îi iubim se pot bucura de satisfacerea nevoii de a se simți competenți și de conexiune. Nu mai puțin importante. Pe care, de altfel, și tu le ai.

Ryan, R.M. & Deci, E.L. 2006. Self-Regulation and the problem of human autonomy: Does psychology need choice, self-determination and will? Journal of Personality, 74, 1557-1585.

Aldort, Naomi. 2006. Raising Our Children, Raising Ourselves. Book Publishers Network, WA.

Boniwell, Ilona. 2012. Positive Psychology in a Nutshell: The Science of Happiness. Open University Press. Berkshire, UK.

Vezi si

Do you speak baby language?

Perioada sensibilă din viaţa unui om este cea în care achiziţiile într-o anumită arie sunt …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *